Cutremur

Deodată, prin cutremur, se reaşază toate,
Valorile umane le redescoperim,
Simţind că-n fiinţa noastră sporeşte-un ţintirim
şi inima mai tare şi mai spăimoasă bate.

Aşa-i că-i dusă dracu’ oricare vanitate?
Aşa-i că rangul însuşi e-un amănunt infim?
Deodată, prin cutremur, trăim, cum şi murim
şi ochii în orbite se-nvârt pe deşălate.

Averile enorme, puterea fără saţiu,
Orgoliile înseşi, cu tot veninul lor,
Se prăbuşesc în sine şi conturile mor,
Noi înşine pornind-o nesprijiniţi prin spaţiu.

Cutremurul în două deodată ne desparte,
Nici pregătiţi de viaţă, nici pregătiţi de moarte.

( Adrian Paunescu - Cutremur )