sâmbătă, 13 martie 2010

Dar vantul...



M-am aşezat în cuibul meu de paie, după o zi de umblet prin noroaie.
Am plîns un trup de om ascuns de soartă, într-un căuş de palme de copil şi o frunză moartă.
Atîta ploaie lîngă altă ploaie, au aruncat din lacrimi in noroaie.
Deschid acum o poartă după poartă, să te găsesc în gîndul ce în vînt mă poartă.

Trec Dunărea cu tine in libere convoaie, nepăsători de visele ce se îneacă în şuvoaie.
Eu îţi sărut o mînă caldă fără să ştii, deodată şi ca un vînt normal mă las îmbrăţişat la tine în poartă
Acum te simt aievea în gîndul meu de ploaie, ca un zefir de noapte bună în cuibul meu de paie.
Am vrut să te sărut pe o petală a tinereţii tale ce te poartă, dar vîntul mă aruncă mereu în altă soartă. 



( Constantin Gabriel Obreja - Dar vantul.. )

3 comentarii:

filotas spunea...

doar vantul ne poarta faramele de suflet periferic catre alte farame de suflete periferice

Andrea spunea...

This one is pretty good.
Seems from another planet.
Great Music.

Bye

Costi Obreja Sulina spunea...

E povestea unei zile in care cerul sa deschis ca sa primeasca sufletul unui prieten.
Este atat de adevarata incat simt sangele cum vrea sa imi iasa prin piele.
Focul durerii am incercat sa-l sting cu lacrimi de Dunare.

Felicitari pentru blog.