O, inima !

O, inima! Mărturisiri afunde ard în ea.

Uimit eu mintea mi-o ascut
si-n înţelesuri mari
zvâcnirea i-o destram.


O, inima:
nebună, când se zbate-n joc sălbatic,
atunci,
atunci îmi spune că din lutul ei
a fost făcut pe vremuri vasul,
în care Prometeu a coborât din cer
aprinsul jar, ce l-a furat din vatra zeilor,
în timp ce zorile îl ridicau peste Olimp
şi-şi ascundeau în poală stelele
ca un zgârcit comoara sa de aur.


O, inima: când para şi-o înabuşeşte
c-un giulgiu de linişte,
atunci îmi cantă,
că lutul ei a fost odată un potir de lotus,
în care a căzut o lacrimă curată ca lumina
din ochii celui dintâi sfânt şi mare visător,
care-a simţit îmbrăţişarea veşniciei
şi straniul fior
al înţelesului ce stăpâneşte deopotrivă
apusul, răsăritul, cerul, marea.


O, inima: amurguri, când se lăsă grele peste ea
aud, cum tainic îmi şopteşte,
că ea e lutu-n care-odinioară pe Golgota
s-a scurs şiroaie sângele din trupul lui Iisus,
când ghimpii îl muşcau ca nişte ochi de farisei.


O, inima: când pieptul ea mi-l sparge cu
bătăi de plumb,
atunci îmi strigă îndrăzneată
că peste veacuri lungi şi goale şi pustii,
când Dumnezeu se va-ndemna,
să fac-o altă lume
şi-o omenire
din neamuri mari de zei.
Stăpânul bun va plămădi atunci din lutul ei
pe noul Adam.

( Lucian Blaga - Inima )