Niciodata prizonieri ai zilelor mohorate

În zilele mohorâte,
Atunci când frigul de afară presară sare
Pe rănile deschise ale trupului avid de căldură,

Prefer sa-ti aud gandurile
Care plutesc deasupra mea
Şi-mi încălzesc obrajii…
Cerul plumburiu încearcă să arunce nori negri
Prin fereastră,
Iar anotimpul zgribulit imploră deschiderea uşii
Spre a obţine o reîncălzire paradoxală…
În noi este întotdeauna soare,
Ca şi cum am păşi pe o linie a unui ecuator personal
Fără să ne frigem tălpile,
Intemperiile se lovesc de un scut invizibil
Şi se retrag neputincioase,
În vreme ce buletinul meteo
Nu oferă decât temperaturile extreme
Ale îmbrăţişărilor noastre furibunde,
Un asalt erotic
În urma căruia nu rămânem niciodată prizonieri,
Ci doar două trupuri zguduite spasmodic
De plăcerea extremă…
În zilele mohorâte miroase a dragoste totală
În camera noastră,
Iar tavanul ne devine cer însorit
Şi încălzit continuu
De rugul pasiunii copleşitoare…

( Cristian Lisandru - Febra zilelor mohorate )