Oh, trupul tau!

Oh, trupul tau il vad printre cerneala,
Cerneala-nnamolindu-ne si-n somn
Ca o sudoare acra, animala.
Vreau sa te-ajung
Si degetele-mi luneca,
Nu te mai vad,
Abia te-aud,
Spune-mi, mai spune-mi
Ca la fel ne-ntuneca
Vartejul in care m-afund.
Te chem,
Dar, violent ca dintr-o rana,
Cerneala izvoraste intre noi.
Ma mai cunosti, ma mai astepti,
Ma mai ingadui inapoi,
Ma mai primesti
Din vanatul noroi?
Mai vii
Peste campii albastre,
Mari pustii,
Inlacrimat si mut
Ca sa iti pot intinde
O gura tremurata spre sarut
Cu buze-nvinetite de cuvinte?

(Ana Blandiana- Oh, trupul tau!)

Unda

Sufletul s-apleaca soartei,
jalea-l bate, nu-l destrama.
Vantu-n apa face-o unda,
bucura-te ca nu-i rana.
Inima se mai framanta,
bantuita - se intrama.
Vantu-n apa face-o unda,
unda-i unda, nu e rana.

( Vasile Voiculescu - Sufletul s-apleaca soartei )

Iluzii pe un petic de cer

mai ţii minte când dorinţele se-nghesuiau sub geana zilei
secundele alergau mute îmbrăcând păreri
le aşezam de fiecare dată pe pervazul inimii
captivând tăcerile sub talpa norilor
desculţă indescifrabil păşeam peste iubirile unui anotimp
în acorduri de stele căzătoare
plimbări printre gânduri peste cuvintele înjumătăţite
te aşteptam în rânduri nescrise

ne aşezam din când în când sub salcâmul în floare
tristeţile se depănau ca nişte himere în goliciunea transfigurată mocnit
te recunosc după aburul pâinii frânte
în zile de iunie cu cireşe la urechi

mi-ai pus sufletul obol în pragul unei rugăciuni de seară
credinţa se naşte zidită pe la răscruci de vremuri
îngerul se apleacă peste umărul stâng
risipind distanţele dintre braţe

umbra infinitului se perinda peste privirea-ţi jucăuşă
între lumină şi întuneric
doar potecile vlăguite de sensuri
rămân suspendate de marginea cerului

încremenită ziua îşi caută buimacă gemenii
jucând haotic roşul tresare arzând între zodii
chipul feciorelnic al nopţii
e vremea

să ne căutăm

( Maria Prochipiuc - Iluzii pe un petic de cer )

De deochi

Să fie de dulce, să fie de vară,
Să fie de iarbă ajunsă la brâu,
Să fie de dragoste ultima oară,
Să fie de pietre spălate de-un râu.

Să fie de mine, să fie de tine,
Să fie cumva şi de noi amândoi,
Să fie de rău şi să fie de bine,
Să fie de mierea ascunsă-ntr-un roi.

Să fie de cer şi să fie de munte,
Să fie de mâine, să fie de azi,
Să fie de tâmplele mele cărunte,
Să fie de ceaţa ieşită din brazi.

Să fie de zi şi să fie de noapte,
Să fie de clipa când vrei să şi mori,
Să fie de gustul cireşelor coapte,
Să fie de drumul spre Malu cu flori.

Să fie de calul ce mânzu-şi învaţă,
Să pască în voie, s-alerge constrâns,
Să fie de ziua schimbării la faţă,
Să fie de purificare prin plâns.

Să fie de pas şi să fie de pernă,
Să fie de toată intrarea-n destin,
Să fie de ţara asta eternă,
Pe când o femeie îţi iese cu plin.

Să fie de-a-nvinge, să fie de-a pierde,
Să fie de brazdă, să fie de spic,
Să fie de treflă, să fie de verde,
Să fie de mare, să fie de mic.

Să fie de viaţă, să fie de moarte,
Să fie de gustul de măr pădureţ,
Fecioara muşcându-l cu buzele sparte,
Să fie de sângele ei fără preţ.

Să fie de salcia plânsului veşnic,
Când teatrele lacrimi confiscă din ochi,
Să fie de ornic, să fie de sfeşnic,
Să fie de drag, spre a fi de deochi.

Să fie de toate în devălmăşie,
Plătind consecvent cel din urmă pariu,
Să fie, să fie, dar cine să fie?
O ştiţi fiecare. Eu asta n-o ştiu.

( Adrian Paunescu - Descantec de viata si moarte )

Erai acolo,sus, intr-un pocal de stele..

Credeam că n-ai să vii – mireasmă fără leac, 

Culorile să-mi porţi – eşarfe reci de vânt;
eu culesesem soare şi roşii flori de mac
şi gura mea vorbea chiar fără de cuvânt.

Erai acolo, sus, într-un pocal de stele,
Cu sufletul mai gol ca flautele vechi;
erau în gândul tău doar nunţi de triste iele
şi dor şi aşteptări legate în perechi.

Cu fruntea aplecată deasupra mâinii-ntinse, 

treceai mereu prin fum şi peste depărtare...
Se întorceau legende din basmele prea ninse
şi degetele tale erau mătănii rare.

( Lelia Mossora - Doar nunti de triste iele )

Abandon

Un farmec trist si nenteles
Puterea mea o leaga, 
Si cu nimic nu m-am ales
Din viata mea intreaga.
E un luceafar rasarit
Din negura uitarii,
Dand orizon nemarginit 
Singuratatii marii.
Ingalbenit ramane-n veci 
Si-i e aproape stinsul, 
Cand ale apei valuri reci
Calatoresc cu dansul.
Cu-atatea tainici rugaminti,
Cu-atatea calde soapte,
Cu-atatea lacrime fierbinti, 
Varsate zi si noapte,
I te-ai rugat: dorul nespus
Din suflet sa-ti alunge,
Dar el se-nalta tot mai sus
Ca sa nu-l poti ajunge. 
Va ramanea necunoscut 
Si va luci departe 
Caci lumineaza din trecut
Iubirii celei moarte
Si se aprinde pe-orizon 
Pustiu de mari si stepe
Si a lui farmec monoton
M-a-nvins far-a-l pricepe.

( Mihai Eminescu - Un farmec trist si nenteles )