Diseară-i plecarea în insula mea
trăsura de nuc te aşteaptă la scară,
ia-ţi haine mai groase şi nu-ntîrzia
căci cîini-poliţisti s-ar putea să apară.
Nu-ţi face probleme, birjarul e mort
şi caii sînt morţi şi trăsura e moartă,
fugim fără martori în nu ştiu ce port,
în insula mea la cinci capete spartă.
Acolo, vom creşte copii monstruoşi,
lachei de metal şi de mîzga vor rîde,
cu veşti ne-or ticsi de la moşi şi strămoşi,
tic-tac telegraful, cadavrelor ude.
Vom trage trei filme color, de deochi,
şi le vom trimite în lume de-a rîndul,
ca-n sticle băgîndu-le în cîte un ochi,
Al patrulea ochi pentru casă păstrîndu-l.
Şi ziua întreagă, noi goi, fără tiv,
pe sănii de foc vom zbura într-o vale,
iar eu, gospodarul, voiesc să cultiv
grîu dulce şi leneş, pe coapsele tale.
Te-aştept deocamdată. E mijlocul verii,
e mijlocul iernii, ciudată poveste;
iar cînd vei urca e-n zadar să te sperii
trăsura ca moartea părîndu-ţi că este.
E numai iluzie, dincolo-s eu,
te-astept cu făclii, patru mii şase sute,
zadarnic te sperii că ninge mereu,
că străjile drumului fumegă mute.
Hai vino şi urcă şi spune ceva
birjarul e mort, are sînge de cîrjă
te-aştept fără martori în insula mea,
port haine de nuc, sînt aproape o birjă.
Iar dacă nu-mi vezi faţa ce mi-am găsit-o,
să ştii că, în insula mea, totuşi sînt,
eu, movila celui mai proaspăt mormînt,
întinde piciorul şi calcă, iubito!
Şi asta e totul. Plecarea-i diseară
Fantoma trăsurii aşteaptă la scară.
( Adrian Paunescu - Iluzia unei insule )
