Basm nebun

Lung e basmul nebun al cuprinsului fără hotare,
Plin de-ale sorilor beţi aventuri şi vârtejuri bizare...
Câte privelişti apar şi dispar, se clădesc, se doboară...
Eu? Apărut-am acum, - şi prima, şi ultima oară.

Iată puzderii de inşi din genunile negre-ale sorţii;
Forfotă sură de dor, de gând, de trufii şi ruşine...
Nimenea altul nu-i Eu, - de-o parte şi alta a morţii.
Nimeni din cugetul meu n-a cugetat pân` la mine.

Câte priviri întâlnii pe spinarea acestei planete,
Câte cuvinte pustii descifrat-am, zadarnic, cu sete:
Veşnic, cu sufletul ars, plecat-am cu dezamăgire:
Toţi îmi rămâneţi străini, în inimă, vorbă şi fire.

Chipul mă-arată ca voi; mă-amestec cu voi împreună,
Dar untdelemnul de mir pe apă tot singur se-adună.
Singur, eu singur sunt Eu, unul în toată vecia...
Trist, cu obrazul crispat, vulgar îmi trăiesc comedia.

Trec neştiut şi discret. Mă credeţi la fel ca oricare...
Punct de vedere unic sunt însă, şi punct de-ntrebare.

Ştiu că exist şi privesc şi iubesc tot ce-n faţă-mi s-aşterne.
Ştiu că, pribeag printre voi, trebuit-a să capăt şi-un nume.
Însă nicicând n-o să am un răspuns întrebării eterne:
Oare de ce-a trebuit să apar o dată pe lume?...

( Eugeniu Sperantia - hexametrii tainei mele )