Ce şopteşti atât de tainic,
Tu, izvor de cânturi dulci?
Repezind bălaia undă
Floarea ţărmului o smulgi
Şi o duci, o duci cu tine,
Vâjâind încet pe prund;
Ale tale unde floarea
Cine ştii unde - o ascund?
Astfel trece şi viaţa-mi,
Dar o floare 'n valu-i nu e,
Nici nu spun ca tine doru-mi
Nimănuie, nimănuie.
Ci eu trec tăcut ca moartea,
Nu mă uit la vechii munţi;
Scrisă-i soarta mea în creţii
Întristatei mele frunţi.
Numai colo, unde teiul
Lasă floarea-i la pământ,
Eu încep să mişc din buze
Şi trimit cuvinte 'n vânt.
Vis nebun, deşarte vorbe !
Floarea cade, rece cântu-i
Şi eu ştiu numai atâta
C'aş dori odat' să mântui !
( Mihai Eminescu - Ce soptesti atat de tainic )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu