Carapacea

În jurul nostru, departe sau în apropierea noastră, pulsează inima unor oameni plini, cu adevărat sufocaţi de trăirile interioare care se luptă într-o răzvrătire vulcanică să iasă afară, să fie trăite în arderi până ce s-ar sfârşi într-o al trăire. Un astfel de individ nu îşi poate limita extrovertirile, fiindu-i aproape imposibil să-şi arde focul în sine şi atât, deoarece, în clipa în care ajunge să facă acest lucru suferă. Iar în clipa în care suferă, nu mai poate sa trăiască în exterior, eliberând sentimentele în sine alcătuieşte o  carapace protectoare între el şi lume. Dar, totodată consimte la autodistrugere arzând în interior un foc pe care abia îl poate purta în afară. Plin de simţiri abundente care se revarsă din una în alta, emană spre lume o energie eliberatoare din care lumea se hrăneşte alimentându-şi golul dar secătuind omul, întemniţându-l pe o culme a disperării.
Simţind întregul într-o dorinţă aprinsă de contopire cu acesta spre trăiri adânci, în lipsa unei exaltări emoţionale şi deschideri sufleteşti pline de avânt, putem aluneca într-o anarhie a exprimării. Trăind furtunos sentimente care năvălesc dinamic asupra fiinţei noastre, dorinţa de a exprima întreaga stare emoţională transformând-o în fapte, deşi ne face conştienţi de abandonul sufletului din vis în realitate, accentuând plinătatea faţă de lume, ne înstrăinează. Lumea are nevoie de astfel de fiinţe, se hrăneşte cu esenţa lor pentru a-şi putea creea propriile iluzii despre sine, atribuindu-şi uneori visele si simţirile care nu-i aparţin, straduindu-se să se umple şi pe sine. Oamenii care trăiesc în visele altora, furând puţin câte puţin din esenţe, dorindu-şi să poată trăi frumuseţea pe care aceştia o emană cu atâta lumina, nu conştientizează că o fiinţa autentică se dăruieşte pe sine cu patimă însă, în timpul pe care si-l petrece arzând, dacă nu-i este reâncărcat acest vulcan emoţional, se stinge în sine însăşi pierzându-şi lumina. 

( Ada Cartianu - Tristetile unui om fericit - fragment )