Chiar dacă tulburarea ei
semăna cu zbaterea peştelui
în năvodul unui pescar orb,
în adânc se simţea vinovată,
cu atâta vină de neîmpărtăşit
între coastele-i subţiratece-
ca nişte gratii de suflet
chiar dacă ştia că nu a distrus nimic
chiar dacă vedea
că nu a construit nimic
şi totuşi pentru că dorea doar fizic să doară,
să nu soarbă singură
această pierdere boltită de celule,
o amnistie atât îşi dorea,
în clipele în care
dilatarea secundei se întâmpla
sub peretele uriaş
al catalogului încondeiat de miopul destin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu