Legati de soarta

Cînd vîntul bate-n clopot şi taina te pătrunde
Cînd noaptea e lumină cu umbre mari pe cer
Apare chipul tău şi-ncearc-a se ascunde
De parcă cere-un sprijin şi cade în mister.

Te văd cu teamă-n ochi, lipsit eşti de voinţă
Încerci parcă să strigi, dar n-ai puteri de-ajuns
Sub pleoapa ta rămîne o ultimă dorinţă
Să vină iarăşi ziuă, să afli un răspuns.

Eu fără ezitare, ţi-ntind iar mîna mea
Te chem să vii cu mine pe alt pămînt şi cer
Dar umbra nopţii cade peste privirea ta
Şi-ţi pare lumea toată un mister.

Şi iarăşi vine ziuă cu taine şi visare
Peste lumina ta e numai o tăcere
Şi a venit şi timpul cînd sufletul mă doare
Şi eu mă rog de Domnul pentru înviere.

Rup haina de pe mine de-amurg şi de uitare
Şi simt că sînt rănită, că plouă cu ţărînă,
Dar iar apare-un vis cînd soarele răsare
Şi văd în ochii mei cum tu mi-aduci lumină.

Şi îmi ridic privirea şi te zăresc în faţă
Şi simt cum soarta mea de soarta ta-i legată
Prin dor şi prin credinţă vom fi legaţi o viaţă
Şi ne-om ruga la Cer ca să murim odată...

(  Olguta - Legati de soarta )

Conjunctiv

Să fugim împreună într-o noapte de toamnă
Să aflăm amândoi evadarea ce-nseamnă,
Să lăsăm la oraş tot trecutul perfid
Încuiat în seiful ascuns într-un zid.

Să găsim un conac cu o prispă imensă
Să uităm de trăirea modernă, intensă,
Să deschidem un han şi să-l falimentăm,
Cu eşec în afaceri să ne alimentăm.

Să trăim cum vom şti, la nimic predispuşi,
Să-nvăţăm să zâmbim sau să fim indispuşi,
Să fie pomeni cu puhoaie de lume,
Cu ciorbă de varză, cu mâncare de prune.

Să trăim izolaţi dar să fim lângă toţi
Să doresc să mă uiţi, tu să-mi spui că nu poţi,
Să umblăm doar desculţi, apăsând iarba udă,
Să nu ne găsească nici amici, nici vreo rudă.



Să fim noi şi atât, plus un han fără vad,
Să simţim cum pe jos corcoduşele cad,
Să culegem ciuperci, otrăvindu-ne-ncet,
Tu să spui c-ai slăbit, eu să par un ascet.

Să citim şi în stele, cu o mână sub ceafă,
Tu să-ţi pui la ureche o frumoasă garoafă
Şi să-mi dai un sărut cât e cerul de mare
Chiar atunci când musteşte apusul de soare.

Să fim invitaţi la pomana lu’ Tase,
Vecinul din spate, de peste trei case,
Călcat de tractor chiar pe uliţa lui
Atunci când venea de la MAT făcut „cui”.

Să nu ne abţinem să spunem şi glume
Mâncând cu nesaţ din mâncarea de prune,
Din ciorba de varză făcută în tuci,
Să vrei să mai iei şi să nu mai apuci.

Să plîngem aflând că e-n lume război
Să râdem ştiind că nu vine la noi,
Să fim noi şi-un han redeschis între timp
Să avem un acelaşi perfect anotimp.

Anotimpul când via din deal s-a cules
Şi Gheorghe-al Vetei se-mbată mai des,
Să te ţin de mijloc înainte să-ţi spun:
„E un an excelent, s-a făcut un vin bun!”

Să-aducă poştaşul scrisori de la toţi,
De la fraţi, de la rude, de la veri şi nepoţi,
Să fim imploraţi să fugim de la sat,
Pledoarie perfidă, protest simulat.

Să-arunci în fântână telefonul mobil,
Să nu mai aştepţi un e-mail inutil,
Să nu mă mai tem de impozite mari,
Să vină la noi cei mai buni lăutari.

Să treacă o viaţă aşa cum am vrut,
Aşa cum visam şi cândva n-am putut,
Să ştie tot satul de dragostea noastră
Să fie-o garoafă tot timpul în glastră,

Şi când vom muri să ne plângă o lume,
Lângă ciorbă de varză şi mâncare de prune,
Să fim îngropaţi sus, pe deal, împreună
Şi-un câine să urle lugubru la lună…

( Cristian Lisandru - Conjunctiv )

Taina de toamna

Desculţ prin întîiele brume,
Bătrîn de atîta tristeţe,
Să ies dintr-o dată în lume,
Cinismul ceva să mă-nveţe.

Cu ochii sticlind ca pisica
Să sar pe pierduta redută
Şi nici să nu ştiu de nimica
Din care şi viermii se mută.

Adio, prea buna mea doamnă,
Nimic despre noi nu se ştie,
Dar sînt proclamaţii de toamnă
Afişe de pneumonie.

Copii tuşesc măgăreşte,
Bătrînii tuşesc, dar tabagic,
La toţi tensiunea ne creşte
Finalul de veac este tragic.

La cîrmele lor iluzorii
Pun ţările oameni de paie,
Trăind sub regimul terorii
Pămîntul e plin de războaie.

La ce ţi-aş mai ţine iubire
Cînd totul în jur este moarte,
Cînd linia vieţii-i subţire
Şi nici nu conduce departe.

Mai bine desculţi peste brume
Purtînd terfeloage, nu haine,
Să plec pe vecie în lume
Robit pămînteştilor taine.

Adio, e toamnă în toate,
Simt sarea în lacrimi la mine,
Pe buzele mele crăpate
Mai arde-un sărut în ruine.

Dar ce-ţi mai spun amănunte,
Esenţa e dorul de fugă
Prin brumele marelui munte
Cu toţi filozofii în rugă.

Şi-apoi să se-nchidă de-a pururi
Pădure şi noapte şi brume,
Să-mi pierd orice fel de contururi
Să merg ca legenda prin lume.

( Adrian Paunescu - Taina de toamna )

Cine dintre noi?

Cand pleci
Nu stiu care dintre noi doi a plecat,
Cand intind mana
Nu stiu daca nu ma caut
Pe mine,
Cand iti spun: te iubesc,
Nu stiu daca nu mie imi spun
Si mi se face rusine.
Odinioara
Stiam cum arati,
Erai
Nespus de inalt si de subtire,
Stiam de unde-ncepi
Si unde ma sfarsesc,
Iti gaseam usor
Buzele, gatul,
Clavicula dulce,
Umarul copilaresc.
De mult, imi amintesc,
Eram doi,
tin minte cum ne tineam de mana...
Cine-a fost infrant dintre noi?
Cine-a putut sa ramana?
Singurul trup este al tau
Sau al meu?
Si mi-e atat de dor
De cine?
Numai tacand,
Cu ochii-nchisi, cu dintii stransi,
Mai pot sa te distrug
Cu greu
In mine.

( Ana Blandiana - Cine dintre noi )

Necuvintele

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.

( Nichita Stanescu - Necuvintele )

Respira-ma, cu gandurile pline !

Culege-mă din picături de stele
Atinge-mă, sărută-mă cu ele
Şi risipeşte-mă sub ultimele ploi
Invaţă-mă să le impart la doi.

Ia-mi trupul in visări cu tine
Respiră-mă cu gândurile pline
Priveşte-mă cu palmele deschise
Adună-mă din mângâieri promise.

Şi fi a mea cât ţine orizontul
De parcă, cerul ne-ar permite totul
De parcă am putea pluti mereu,
Şi nici un drum vreodată n-ar fi greu.

Cunoaşte-mi, fiecare dor
Arată-mi despre tine orice zbor
Pe urmă, strânge-mă aproape...
Şi povesteşte-mi-le iar pe toate.

Şi uită toată astă lume,
Dă-mi mina ta, cunună-te cu mine
Şi vom trăi etern in vis...
Doar, tu şi eu, pierduţi in paradis... 

( Constantin Tomescu - Pierduti in paradis )

Bataie cu bulgari de roua

Cum ceaţa trece fără urme
peste valea-ntunecată
nici trupul meu nu lasă urme
pe-al tău, vreodată


Când vânt şi vuiet împreună
doboară tot, ce mai găsim?
La fel şi noi stăm împreună
Apoi, în somn, ne despărţim


Cum pot atâtea nopţi să treacă
fără vreo stea sau lună
Şi peste noi să treacă
O despărţire lungă. 

( Leonard Cohen - Joaca preferata )

Cu degete de ploaie..

 

Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam,
Mi-a bătut cu degete de ploaie…
Şi la fel ca-n fiecare an,
M-a rugat s-o las să intre în odaie,
Că-mi aduce o cutie cu Capstan
Şi ţigări de foi din Rotterdam…

Am privit în jurul meu şi-n mine:
Soba rece,
Pipa rece,
Mâna rece,
Gura rece,

Doamne!… Cum puteam s-o las să plece?
Dacă pleacă, cine ştie când mai vine?
Dacă-n toamna asta, poate,
Toamna-mi bate
Pentru cea din urmă oară-n geam?
“Donnez-vous la peine d’entrer, Madame…”

Şi femeia cu privirea fumurie
A intrat suspectă şi umilă
Ca o mincinoasă profeţie
De Sibilă…

A intrat…
Şi-odaia mea-ntr-o clipă
S-a încălzit ca un cuptor de pâine
Numai cu spirala unui fum de pipă
Şi cu sărutarea Toamnei, care mâine
O să moară… vai!…
Bolnavă de gripă…

( Ion Minulescu - Cu toamna in odaie )

Si mani subtiri si reci mi-acoper ochii..

Afară-i toamnă, frunza 'mprăştiată,
Iar vântul svârlă 'n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într'un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N'ai vrea ca nimeni 'n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,
Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

De odat'aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri...
Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii.

( Mihai Eminescu - Afara-i toamna )

Sunt fulger..

Rămas stingher sub stânca de săruturi,
Ce fulgerul, a despicat-o-n două,
A mai rămas un vers...şi încă unul,
Scăldate-n stropi de lacrimă şi rouă.

Stilet înfipt vulgar în raza lunii,
În mine curge râu de chihlimbar...
Rotesc în zări stindardele furtunii...
Eu dorm şi plâng în noapte iar şi iar.

Sunt nor uitat pe cerul suferinţei...
Sunt lacriă, cu fulgerul deodată,
Venind în lumea de dureri ascunse,
Atât de tristă şi de-ntunecată.

Sunt fulger şi sunt rază de iubire,
Atât de întristată de tăceri...
Poate că sunt aceiaşi amintire
Din trecerea secundelor de ieri...

( Nicolae Rodica Nicoleta- Sunt fulger si sunt raza de iubire )

Devreme pleci..

Ai aparut in calea mea;
Cred ca eram... la jumatate.
Mi-ai aratat ca tot ce-as vrea
E simplu, insa... nu se poate.

Mi-am strans tristetea in zadar
In zambete faramitate,

Cand am simtit prea dulce-amar
Ca esti cealalta jumatate.

Iubirea-ntreaga nu-i prea grea,
Ti-o dau acum, n-am timp in rate...
Si n-am habar cum as putea
Sa te iubesc pe jumatate. 

( Aurora - Devreme pleci )

Nesabuinta unui vals

Pe verdea margine de şanţ
Creştea măceşul singuratic,
Dar vântul serii nebunatic
Pofti-ntr-o zi pe flori la danţ.
Întâi pătrunse printre foi,
Şi le vorbi cu voce lină,
De dorul lui le spuse-apoi,
Şi suspină — cum se suspină...
Şi suspină — cum se suspină...
Albeaţa lor de trandafiri,
Zâmbind prin roua primăverii,
La mângâierile-adierii
A tresărit cu dulci simţiri.
Păreau năluci de carnaval
Cum se mişcau catifelate,
Gătite toate-n rochi de bal,
De vântul serii sărutate,
De vântul serii sărutate.
Scăldate-n razele de sus,
Muiate în argintul lunii,
S-au dat în braţele minciunii,
Şi rând pe rând în vânt s-au dus.
Iar vântul dulce le şoptea,
Luându-le pe fiecare,
Ş-un valţ nebun se învârtea,
Un valţ — din ce în ce mai tare,
Un valţ — din ce în ce mai tare. 

 ( Alexandru Macedonski - Valtul rozelor )

Inima de pica

Iar se strivesc sub frunzele uscate
în picături de apă veştejite,
paşi moi de anotimpuri strecurate
sub falsul chip al clipei liniştite
şi simt atunci când plouă, parcă plânge
însă mă spală şi mă linişteşte.
În ruginiul petelor de sânge
strivesc idei atunci când ea zâmbeşte.

Sălbatică furtună mă sărută.
E toamna mea cu frunza în cădere,
e doamna mea cu pleoapa desfăcută.

( Andrei Pavel - Doamna mea )

Cadere

S-au stins profeţii în pustie
Şi îngeri cu aripile-atârnând
Sunt duşi încolonaţi
Şi strânşi în pieţe.
Vor fi judecaţi în curând.
Vor fi întrebaţi: ce păcat
Le-a alungat făpturile din ceruri?
Ce vină? Ce trădare? Ce greşeală?
Ei, cu o ultimă iubire,
Ne vor privi înceţoşaţi de somn
Şi n-or găsi drăceasca îndrăzneală
De-a mărturisi că îngerii cad
Nu din păcat, nu din păcat,
Ci din oboseală.

( Ana Blandiana - Cadere )

Intrebari

De ce nu se-amestecă totul?
De ce nu se-acoperă
Pielea lucioasă a pământului cu blană?
De ce nu răsare iarba verde şi fragedă
Pe spinarea fierbinte a fiarelor din păduri?
De ce nu le cresc pomilor aripi
Şi păsărilor rădăcini?
De ce nu ciripesc pietricelele fericite
De pe marginea râului?
Eu de ce nu învăţ să urăsc?
Eu de ce?
- O, Doamne, ce copil obositor,
Oftează îngerul. 

( Ana Blandiana - Intrebari )

Inserare

Pe cînd abia se vede a soarelui lumină
În vîrful unui munte, pe fruntea unui nor,
Şi zefirul mai rece începe de suspină
Pîn frunze, pe cîmpie cevaşi mai tărişor ;

P-acea plăcută vreme în astă tristă vale,
De zgomot mai de laturi eu totdauna viu,
Pe muchea cea mai naltă de mă aşăz cu jale,
Singurătăţii încă petrecere de ţiu.

Întorc a mea vedere în urmă, înainte,
În dreapta sau în stînga, cînd sus, cînd iarăşi jos,
Ş-oriunde priviri multe a desfăta fierbinte
Şi inimă şi suflet găsesc mai cu prisos.

Cînd o cîmpie plină de iarbă mi s-arată,
Pe care osteneşte vederea alergînd,
Ş-a căria văzută de flori împestriţată
Se-ntunecă cu noaptea pe caru-i-naintînd,

Cînd o dumbravă deasă, cu frunte prea măreaţă
Încorunează cîmpul, s-arate mai frumos
Şi nencetat din sînu-i răvarsă cu dulceaţă
Pă-ntinderea cîmpiii un vînt mai răcoros.

Pe de o parte iarăşi o gîrlă şărpuieşte,
Întocmai ca o pînză se vede albă-n jos
Şi ni se pare încă în vînt că fîlfîieşte,
Mişcîndu-se de pietre talazu albicios.

Cu ce plăcere încă s-aude de departe
Un glas de păstoriţe, un fluier de păstor,
Ce după cîmp cu turma se-ntoarce la o parte
Şi lasă, cînd se culcă, pe cîine păzitor.

Dar icea, mai aproape, s-aude o murmură ;
De rîu să fie oare, ce curge nevăzut ?
Pe lîngă el cînd trece păstorul, nu se-ndură
D-un pas să-şi depărteze auzul un minut.

Cît colo filomila, de multă-ntristăciune
Ascunsă în stuf, cîntă cu glas pătrunzător,
Ce prin Eho se duce şi altora le spune
Că pieptul d-unde iese hrăneşte mare dor.

De lături şi zefirul ascultă cu plăcere
Şi pîntre frunzi se plimbă ca umbra de uşor ;
El numai cîtodată rugîndu-se îi cere
Ca cîntecul să ţie ceva mai multişor.

P-acea singurătate ce ochiul sus priveşte,
Cînd razile de soare natura stăpînesc,
Îndată ce şi umbra de noapte se iveşte
Grămăzile de stele încep de strălucesc.

Încet-încet şi luna, vremelnică stăpînă,
Se urcă pe orizon cîmpiile albind,
Şi plină de plăcere, c-o frunte mai blajină
Îşi caută de cale adesea mulţumind.

Acum şi somnul vine uşor, de odihneşte
În braţurile sale p-oricare muritor ;
Fiinţa milostivă de sus îi porunceşte
Pămîntului să fie în veci mîngîitor.

De multă nemişcare, ce face piste toate,
Vederea împrejuru-i se-ntoarce cu fiori,
Pămîntul în somn dulce un geamăt parcă scoate
Şi cerul nu s-arată acum mai cu răcori.

Dar ăstui suflet jalnic, lipsit de mîngîiere,
Odihnă, mulţumire nu-i poci găsi de loc ;
Oriunde veselia din inimă îmi piere,
Şi de aceea umblă fugar din loc în loc.

Ce caută nu ştie, dar simte că lipseşte
Fiinţa care poate să-l facă fericit,
Şi neputînd găsi-o, în vreme ce-o doreşte,
În negura mîhnirii mai mult s-a rătăcit ;

Întocmai ca o luntre ce, slobodă pe mare,
Nu poate de furtune a mai găsi pămînt ;
Ce n-are nici nădejde, că poate d-întîmplare,
Cu vremea s-o arunce la margine vrun vînt. 

 

 

( Vasile Carlova - Inserarea )

Comoara

Calmă şi neclintită gravitate

într-o singurătate bântuită

de starea nefericită a minţii

în noaptea umedă

scufundată în nefiinţă

ca-ntr-un preludiu

pe buzele unui urlet,

să văd, să mă mişc,

să-mi păstrez dimineţile

din noaptea ce trecea în zi.

        ( Marius Iulian Zinca - Dorinta diminetilor )

Crampei de soare.Sete de viata

În cerul luminat puţin,

umbrele alunecau încoace şi încolo.

Auzea vuietul surd

al ochilor ce ţipau şi urlau

cu buzele uscate rătăcind

la limita timpului şi a gândirii.

Străbătut de o căldură neobişnuită,

de teama pur şi simplu ridicolă,

cu fruntea leoarcă şi orbitele jilave,

gâfâia încet umblând brambura

şi scrutând împrejurimile.

Vedea cu ochii minţii.

Vedea totdeauna prea târziu

cum s-a îngrămădit viaţa în el.

Când soarele lumina oblic,

în faţa lui începea noaptea.

Subit, se trezeşte în el… setea de viaţă.

( Marius Iulian Zinca - Sete de viata )

Impreuna-n amintiri

Nici un gând ascuns,
Nici o vorbă-n plus,
Nu vom mai schimba-ntre noi:
Tot ce-a fost e dus,
Timpul ce s-a scurs
Nu se-ntoarce înapoi.

Palmele ni-s reci,
Gesturile seci,
Suntem calzi doar în priviri;
Singur trec şi treci,
Condamnaţi pe veci
Împreună-n amintiri.

Golul e strident,
Distanţăm urgent
Clipa-n care ne-am avut;
De-acum permanent
Vom avea prezent
Doar privindu-ne-n trecut.

( Ovidiu Scridon - Impreuna - n amintiri )

Inteleptul.Eliberat de amintiri

Tăcea

cu aceeaşi

intensă nelinişte

şi privea în faţă

imaginile

cuvintelor gândurilor

cum treceau...

prin el.

Cu un gust

de somn

într-o expresie

de mare odihnă,

vibra în adânc

un om fără amintiri,

un om liber.

( Marius Iulian Zinca - Vibra liber )

Ploi - dezlantuite femei.Mangaieri.

Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Innebunitele ploi si ploile calme,
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei,
Ploile proaspete si plictisitoarele ploi fara sfirsit,
Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Imi place sa ma tavalesc prin iarba lor alba, inalta,
Imi place sa le rup firele si sa umblu cu ele in dinti,
Sa ameteasca, privindu-ma astfel, barbatii.
Stiu ca-i urit sa spui Sint cea mai frumoasa femeie ,
E urit si poate nici nu e adevarat,
Dar lasa-ma atunci cind ploua,
Numai atunci cind ploua,
Sa rostesc magica formula Sint cea mai frumoasa femeie .
Sint cea mai frumoasa femeie pentru ca ploua
Si-mi sta bine cu franjurii ploii in par,
Sint cea mai frumoasa femeie pentru ca-i vint
Si rochia se zbate disperata sa-mi ascunda genunchii,
Sint cea mai frumoasa femeie pentru ca tu
Esti departe plecat si eu te astept,
Sint cea mai frumoasa femeie si stiu sa astept
Si totusi astept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Si toti trecatorii adulmeca ploaia sa-i simta mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poti sa te-ndragostesti fulgerator,
Toti trecatorii sint indragostiti,
Si eu te astept.
Doar tu stii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patima ploile,
Innebunitele ploi si ploile calme,
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei...

( Ana Blandiana - Descantec de ploaie )

Ramai acolo..

Rămâi acolo,

prag al dimineţilor,

zăvorând oglinzi

când zborul urcă

prea abrupt.

Îmi lepăd toate veşmintele,

mă trec în trup de vânturi,

voi sosi mai devreme, să ştii...

( Marius Iulian Zinca  - Ramai )

Rostul meu

Ce inseamna o lacrima
pe un copac de ceara?
Ce inseamna un zambet
catre-un fir de ploaie rece?
Ce inseamna pielea uda
si un cuvant uscat?
Inseamna catre ceruri
albastru-ntunecat;
inseamna sa dobori
cu sange rece flori
si sa inchini paharul
in secunda-n care mori.
Ce inseamna sa vorbesti
cand toti nu te aud?
Ce inseamna sa gandesti
intr-un fruct prea crud?
Ce inseamna dimineata
cand noaptea te-a ucis?
Ce inseamna un fir de ata
de-n viata n-ai permis/
Inseamna ca ai plans
cand dansul e-n travaliu:
inseamna ca ai nins
cu ochii-n ochi de doliu;
inseamna c-ai iubit
c-un gest o-ntreaga lume;
inseamna sa auzi
ce vis de dor te cheama,
inseamna sa privesti
cum moartea te indeamna;
inseamna totul si nimic
intr-un cuvant prea mic,
prea greu ca sa incapa
si gandul sa priceapa.
Inseamna EU. 

( Gabriela David - Rostul meu )

Copacul

In ploaie, rezemat de un copac.
El are legatura cu pamantul.
Si simt sub coaja-i, palma batucita,
Cum freamata, cu ceru-n el, Cuvantul.

Din cand in cand trazneste manios
Si se razbuna norii in furtuna.
Un fulger de-o veni, ratacitor,
Deodata amandoi 1-om frange-n mana.

Cuprins de lasitate, fug pe camp
Si picurii ma-ndosie de mijloc.
El isi asuma riscul verticalei,
Dispus in orice clipa sa-si dea foc.

Singuratatea asta care fuge...
Singuratatea lui infipta-n lut...
Ma-ntorc plangand si il cuprind in brate.
Furtuna grea ne tine de urat.

( Marin Sorescu - Copacul )

Amagirea mangaierii

Hărţuit de imaginea nudă a disperării,
cu mâinile reci în noaptea caldă,
cu teamă şi nelinişte în gândire,
îşi pierdea cumpătul, începea să tremure
şi pielea se înfiora…

Pe chipul fără culoare timpul pierea
în noaptea cenuşie şi umedă,
buzele şi gura i se uscaseră
şi tăcerea se prelungea.

Extrem de calm
într-o încremenire încordată,
gândirea îi e pustiită.

Cu vorbe aproape înghiţite
trecea prin peisajul tinereţii.

Nu putea trăi fără mângâiere şi amăgire.

( Marius Iulian Zinca - Amagirea mangaierii )

î

Sunt un om viu

Sunt un om viu.

Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise - şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)

Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.

Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi...

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.

( Nichita Stanescu - Sunt un om viu )

Niciodata prizonieri ai zilelor mohorate

În zilele mohorâte,
Atunci când frigul de afară presară sare
Pe rănile deschise ale trupului avid de căldură,

Prefer sa-ti aud gandurile
Care plutesc deasupra mea
Şi-mi încălzesc obrajii…
Cerul plumburiu încearcă să arunce nori negri
Prin fereastră,
Iar anotimpul zgribulit imploră deschiderea uşii
Spre a obţine o reîncălzire paradoxală…
În noi este întotdeauna soare,
Ca şi cum am păşi pe o linie a unui ecuator personal
Fără să ne frigem tălpile,
Intemperiile se lovesc de un scut invizibil
Şi se retrag neputincioase,
În vreme ce buletinul meteo
Nu oferă decât temperaturile extreme
Ale îmbrăţişărilor noastre furibunde,
Un asalt erotic
În urma căruia nu rămânem niciodată prizonieri,
Ci doar două trupuri zguduite spasmodic
De plăcerea extremă…
În zilele mohorâte miroase a dragoste totală
În camera noastră,
Iar tavanul ne devine cer însorit
Şi încălzit continuu
De rugul pasiunii copleşitoare…

( Cristian Lisandru - Febra zilelor mohorate )