Sunt un pod

Sunt un pod peste rau,
Catre tine mereu,
Pe nimic sprijinit,
Doar pe sufletul meu.

Acest rau nemilos
Ma va sparge-n bucati,
Starea mea o-nteleg,
Dar si tu seama da-ti.

Sunt un pod peste riu,
Pe pilonii mei tristi,
Catre tine mereu,
Insa tu nu existi.

Nu-ntelegi ca mi-e greu,
Ca mi-e frig si urat,
Sunt greoi si sunt fix,
Sunt un pod si atat.

Unde-apuc sa ma duc
Sunt silit sa raman
Ca miroase a fier,
Ca miroase a fan.

Si deodata-nteleg
Ca sunt trist in zadar,
Pe pilonii mei tristi
Ma cuprind si tresar.

Tu simti tot ce simt eu,
Ba mai grav, ba mai mult,
Plansul tau permanent
Il preiau si il ascult.

Si dau parca ecou
Si vibrez in alt mod,
In picioare calcat
Ca un om, ca un pod.

Sunt un pod peste rau,
Sunt un pod peste mers,
Cate vanturi m-au scris,
Cate ploi m-au tot sters.

Dar tu nu esti pe mal,
Dar tu nu esti cu ei,
Dar tu nu ma strivesti,
Tu ma tii si ma bei.

Sunt un pod ridicat
Peste-un rau incomod,
Sunt un pod, esti un rau,
Esti un rau, sunt un pod. 

( Adrian Paunescu - Sunt un pod )

Fereastra

Prin gaura cheii vreau să-ţi arăt
ceea ce altcineva n-ar înţelege


labirintul ca o cîmpie întinsă
un loc unde te pierzi doar dacă ţii ochii deschişi


nu orbirea adevărată
ci jocul de-a baba oarba
în care găsesc o altă ordine
şi atingerea celuilalt e căutare


lîngă pat
au crescut chiparoşii
buncărul meu e o inimă
incendiată
răul
implantat
nu-mi
trebuie decît pentru a face o mică fereastră.

( Iarina Copuzara - Fereastra )

Vocea

Se apropie prea mult. Se îndepărtează prea mult.
Privesc cuvintele de pe buzele lui.
Gura i se distorsionează lent.
Din ce în ce mai lent. Nu se aude nimic.
Doar conturul buzelor e instabil ca în oglinda unei ape.
Care tremură.
Mişcare a buzelor.
El înaintează în voce.
Cuvinte i se deschid pe buze. Abis.
Cercul palid se închide şi mai mult.
Cuvintele îi sunt tot mai rare, nu mai urcă spre nici o suprafaţă.
Vocea i se deschide spre noapte şi spre paloarea buzelor.
Nu văd înăuntrul cuvintelor.

(Marlena Braester - H.Vocea i se deschide spre noapte )

Vitraliu

Umbra ta, lovindu-se de ziduri,
iar se sparge-n cioburi colorate.
Oh, de-aceea m-ai zărit în stradă
adunând pierdutele-i pătrate.

Şi s-o fac la loc, în ceasul nopţii,
peste geamuri ţi le-aşez cu grijă,
verzi, albastre, galbene şi roşii,
încoifate-n creştet cu o sprijă.

Când te vei trezi, lipiţi de geamuri,
arlechini din sticle colorate
vor lăsa prin ei să-ţi cadă-n braţe
soarele, mereu la jumătate.

( Nichita Stanescu - Vitraliu )

Tezaurul in codrul cu talhari

 
          Din luna lui Iunie 1882.

                         A plâns scriind-o.

         Îngerul meu blond,

Te-aș acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de față; aș face-o în gând, dacă n-aș fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc de loc de amor - dar tu nu știi că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când ești de față, și când nu ești. Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a oricărei gândiri la tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expresiv și mai vorbăreț. Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa - uneori - te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Și această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aș fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viața mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins și înțeles, e drept că nu te-aș fi strâns în brațe, dulce și albă amică, dar nici n-aș fi suferit atât, nici n-aș fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-și arunca viața pentru acel tezaur și pururea în pericol de a-l pierde, nu-și zice în sine uneori că, cu toate că iubește tezaurul, ar fi fost - nu mai fericit, dar mai puțin nefericit să nu-l fi avut? Așa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubește mai mult decât viața. Așa te iubesc și eu - mai mult decât viața, mai mult decât orice în lume și pururea cu frica-n sân, aș vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ți-am spus, Nicuță, că pentru mine viața s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu ușurință și că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare și nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.

Dac-ai cunoaște această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai ști cu câtă amărăciune, cu câtă neagră și urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ți scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aș săruta, te-aș desmierda, dar te-aș ucide totodată.

Momoțelule, îți sărut mânile tale mici și genunchii tăi cu gropițe și gura ta cea dulce și părul și ochii și coatele și toată, toată te sărut și te rog, te rog mult să nu mă uiți deloc, deși poate tocmai când vei ști că te iubesc ***, nu vei mai pune nici un preț pe iubirea

         

lui Emin 

( Scrisorile lui Mihai Eminescu catre Veronica Micle )

Umbra

Eu umbra aceasta pe care
O semeni în sufletul meu
Cu milă si tristă mirare
Voi duce-o cu mine mereu

Şi-apoi intr-o zi oarecare
În care-mi va fi cel mai greu
Voi pune-o în vechi calendare
Duminica trupului meu

Fiori prin mine umblă
Şi nu am trebuinţă
Te rog pe tine umbră
Să redevii fiinţă

Flămand de iubirea intreagă
Pe vremi cu amurg mohorat
Cînd zorile noaptea-şi dezleagă
Mă satur cu-o umbră şi-atat

Şi sufletul meu te mai roagă
Magnetic catarg doborat
Tu umbră tăcută si dragă
Aşează-ţi fularul la gît

O umbră se închide în mine
O umbră prin mine trecu
E-atata de rău că e bine
E-atata de mult da că e nu

Bacovia-şi iese din sine
Şi rade in "a" şi în "u"
O umbră în viaţă mă ţine
Şi umbra aceea eşti tu

( Adrian Paunescu - Umbra )

Maini reci

din când în când nu mai avem mâini.

stăm cu trupurile lipite unele de altele,

ne privim. când vrem să ne îmbrățișăm,

din locul mâinilor ies ierburi înalte.

atunci știm că nu ne vom atinge niciodată

că în locul lor, vară de vară,

vor fi aduse și mai multe mâini, străine nouă

îmbrățișate la mal.

cresc în munții de sub apă, unde nu se poate ajunge.

uneori le putem vedea de aproape, alteori dispar

soarele și trupurile întinse la mal

lovesc apa încet. ne afundăm în ea și, din locul în care dispari,

algele desenează forma unui trup cu mâinile tale.

în fiecare noapte stau la căpătâiul tău

și-ți veghez mâinile. apa e tot mai rece, mâinile sunt tot mai mari.

( Andra Rotaru     - Maini )

Boare

Eu ştiu să plutesc,
ai grijă de aripa mea –
uneori
lumina
e grea
ca respiraţia
literei
şi boarea
de abur
de treceri…

Învaţă-i tăcerea
de vrei
să adii…

Aş vrea.

( Ileana Popescu Baldea - Boare )

De ce nu m-as intoarce printre pomi?

De ce nu m-as intoarce printre pomi,
Printre arborii chirciti de vantul fierbinte,
Printre stolurile de frunze
Care tipa ca pasarile,
Printre frunzele aproape nebune,
Amestecate in hoardele pescarusilor
Si pornite la prada;
De ce nu m-as intoarce
Pe plaja rascolita de vant,
Printre icre uscate si putrede alge,
Unde ma pot rostogoli plangand
Frunzelor, pasarilor, pestilor,
Predandu-ma hohotitoare,
Sub soarele aspru,
Prin zapada sarata,



Unde ma vezi si ma lasi.
O, mare,
Trupul meu poate sa-si nasca urmasi,
Sufletul meu niciodata.

 

( Ana Blandiana - De ce nu m-as intoarce printre pomi? )