Intrebari

De ce nu se-amestecă totul?
De ce nu se-acoperă
Pielea lucioasă a pământului cu blană?
De ce nu răsare iarba verde şi fragedă
Pe spinarea fierbinte a fiarelor din păduri?
De ce nu le cresc pomilor aripi
Şi păsărilor rădăcini?
De ce nu ciripesc pietricelele fericite
De pe marginea râului?
Eu de ce nu învăţ să urăsc?
Eu de ce?
- O, Doamne, ce copil obositor,
Oftează îngerul. 

( Ana Blandiana - Intrebari )

Inserare

Pe cînd abia se vede a soarelui lumină
În vîrful unui munte, pe fruntea unui nor,
Şi zefirul mai rece începe de suspină
Pîn frunze, pe cîmpie cevaşi mai tărişor ;

P-acea plăcută vreme în astă tristă vale,
De zgomot mai de laturi eu totdauna viu,
Pe muchea cea mai naltă de mă aşăz cu jale,
Singurătăţii încă petrecere de ţiu.

Întorc a mea vedere în urmă, înainte,
În dreapta sau în stînga, cînd sus, cînd iarăşi jos,
Ş-oriunde priviri multe a desfăta fierbinte
Şi inimă şi suflet găsesc mai cu prisos.

Cînd o cîmpie plină de iarbă mi s-arată,
Pe care osteneşte vederea alergînd,
Ş-a căria văzută de flori împestriţată
Se-ntunecă cu noaptea pe caru-i-naintînd,

Cînd o dumbravă deasă, cu frunte prea măreaţă
Încorunează cîmpul, s-arate mai frumos
Şi nencetat din sînu-i răvarsă cu dulceaţă
Pă-ntinderea cîmpiii un vînt mai răcoros.

Pe de o parte iarăşi o gîrlă şărpuieşte,
Întocmai ca o pînză se vede albă-n jos
Şi ni se pare încă în vînt că fîlfîieşte,
Mişcîndu-se de pietre talazu albicios.

Cu ce plăcere încă s-aude de departe
Un glas de păstoriţe, un fluier de păstor,
Ce după cîmp cu turma se-ntoarce la o parte
Şi lasă, cînd se culcă, pe cîine păzitor.

Dar icea, mai aproape, s-aude o murmură ;
De rîu să fie oare, ce curge nevăzut ?
Pe lîngă el cînd trece păstorul, nu se-ndură
D-un pas să-şi depărteze auzul un minut.

Cît colo filomila, de multă-ntristăciune
Ascunsă în stuf, cîntă cu glas pătrunzător,
Ce prin Eho se duce şi altora le spune
Că pieptul d-unde iese hrăneşte mare dor.

De lături şi zefirul ascultă cu plăcere
Şi pîntre frunzi se plimbă ca umbra de uşor ;
El numai cîtodată rugîndu-se îi cere
Ca cîntecul să ţie ceva mai multişor.

P-acea singurătate ce ochiul sus priveşte,
Cînd razile de soare natura stăpînesc,
Îndată ce şi umbra de noapte se iveşte
Grămăzile de stele încep de strălucesc.

Încet-încet şi luna, vremelnică stăpînă,
Se urcă pe orizon cîmpiile albind,
Şi plină de plăcere, c-o frunte mai blajină
Îşi caută de cale adesea mulţumind.

Acum şi somnul vine uşor, de odihneşte
În braţurile sale p-oricare muritor ;
Fiinţa milostivă de sus îi porunceşte
Pămîntului să fie în veci mîngîitor.

De multă nemişcare, ce face piste toate,
Vederea împrejuru-i se-ntoarce cu fiori,
Pămîntul în somn dulce un geamăt parcă scoate
Şi cerul nu s-arată acum mai cu răcori.

Dar ăstui suflet jalnic, lipsit de mîngîiere,
Odihnă, mulţumire nu-i poci găsi de loc ;
Oriunde veselia din inimă îmi piere,
Şi de aceea umblă fugar din loc în loc.

Ce caută nu ştie, dar simte că lipseşte
Fiinţa care poate să-l facă fericit,
Şi neputînd găsi-o, în vreme ce-o doreşte,
În negura mîhnirii mai mult s-a rătăcit ;

Întocmai ca o luntre ce, slobodă pe mare,
Nu poate de furtune a mai găsi pămînt ;
Ce n-are nici nădejde, că poate d-întîmplare,
Cu vremea s-o arunce la margine vrun vînt. 

 

 

( Vasile Carlova - Inserarea )

Comoara

Calmă şi neclintită gravitate

într-o singurătate bântuită

de starea nefericită a minţii

în noaptea umedă

scufundată în nefiinţă

ca-ntr-un preludiu

pe buzele unui urlet,

să văd, să mă mişc,

să-mi păstrez dimineţile

din noaptea ce trecea în zi.

        ( Marius Iulian Zinca - Dorinta diminetilor )

Crampei de soare.Sete de viata

În cerul luminat puţin,

umbrele alunecau încoace şi încolo.

Auzea vuietul surd

al ochilor ce ţipau şi urlau

cu buzele uscate rătăcind

la limita timpului şi a gândirii.

Străbătut de o căldură neobişnuită,

de teama pur şi simplu ridicolă,

cu fruntea leoarcă şi orbitele jilave,

gâfâia încet umblând brambura

şi scrutând împrejurimile.

Vedea cu ochii minţii.

Vedea totdeauna prea târziu

cum s-a îngrămădit viaţa în el.

Când soarele lumina oblic,

în faţa lui începea noaptea.

Subit, se trezeşte în el… setea de viaţă.

( Marius Iulian Zinca - Sete de viata )

Impreuna-n amintiri

Nici un gând ascuns,
Nici o vorbă-n plus,
Nu vom mai schimba-ntre noi:
Tot ce-a fost e dus,
Timpul ce s-a scurs
Nu se-ntoarce înapoi.

Palmele ni-s reci,
Gesturile seci,
Suntem calzi doar în priviri;
Singur trec şi treci,
Condamnaţi pe veci
Împreună-n amintiri.

Golul e strident,
Distanţăm urgent
Clipa-n care ne-am avut;
De-acum permanent
Vom avea prezent
Doar privindu-ne-n trecut.

( Ovidiu Scridon - Impreuna - n amintiri )

Inteleptul.Eliberat de amintiri

Tăcea

cu aceeaşi

intensă nelinişte

şi privea în faţă

imaginile

cuvintelor gândurilor

cum treceau...

prin el.

Cu un gust

de somn

într-o expresie

de mare odihnă,

vibra în adânc

un om fără amintiri,

un om liber.

( Marius Iulian Zinca - Vibra liber )

Ploi - dezlantuite femei.Mangaieri.

Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Innebunitele ploi si ploile calme,
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei,
Ploile proaspete si plictisitoarele ploi fara sfirsit,
Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Imi place sa ma tavalesc prin iarba lor alba, inalta,
Imi place sa le rup firele si sa umblu cu ele in dinti,
Sa ameteasca, privindu-ma astfel, barbatii.
Stiu ca-i urit sa spui Sint cea mai frumoasa femeie ,
E urit si poate nici nu e adevarat,
Dar lasa-ma atunci cind ploua,
Numai atunci cind ploua,
Sa rostesc magica formula Sint cea mai frumoasa femeie .
Sint cea mai frumoasa femeie pentru ca ploua
Si-mi sta bine cu franjurii ploii in par,
Sint cea mai frumoasa femeie pentru ca-i vint
Si rochia se zbate disperata sa-mi ascunda genunchii,
Sint cea mai frumoasa femeie pentru ca tu
Esti departe plecat si eu te astept,
Sint cea mai frumoasa femeie si stiu sa astept
Si totusi astept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Si toti trecatorii adulmeca ploaia sa-i simta mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poti sa te-ndragostesti fulgerator,
Toti trecatorii sint indragostiti,
Si eu te astept.
Doar tu stii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patima ploile,
Innebunitele ploi si ploile calme,
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei...

( Ana Blandiana - Descantec de ploaie )

Ramai acolo..

Rămâi acolo,

prag al dimineţilor,

zăvorând oglinzi

când zborul urcă

prea abrupt.

Îmi lepăd toate veşmintele,

mă trec în trup de vânturi,

voi sosi mai devreme, să ştii...

( Marius Iulian Zinca  - Ramai )

Rostul meu

Ce inseamna o lacrima
pe un copac de ceara?
Ce inseamna un zambet
catre-un fir de ploaie rece?
Ce inseamna pielea uda
si un cuvant uscat?
Inseamna catre ceruri
albastru-ntunecat;
inseamna sa dobori
cu sange rece flori
si sa inchini paharul
in secunda-n care mori.
Ce inseamna sa vorbesti
cand toti nu te aud?
Ce inseamna sa gandesti
intr-un fruct prea crud?
Ce inseamna dimineata
cand noaptea te-a ucis?
Ce inseamna un fir de ata
de-n viata n-ai permis/
Inseamna ca ai plans
cand dansul e-n travaliu:
inseamna ca ai nins
cu ochii-n ochi de doliu;
inseamna c-ai iubit
c-un gest o-ntreaga lume;
inseamna sa auzi
ce vis de dor te cheama,
inseamna sa privesti
cum moartea te indeamna;
inseamna totul si nimic
intr-un cuvant prea mic,
prea greu ca sa incapa
si gandul sa priceapa.
Inseamna EU. 

( Gabriela David - Rostul meu )

Copacul

In ploaie, rezemat de un copac.
El are legatura cu pamantul.
Si simt sub coaja-i, palma batucita,
Cum freamata, cu ceru-n el, Cuvantul.

Din cand in cand trazneste manios
Si se razbuna norii in furtuna.
Un fulger de-o veni, ratacitor,
Deodata amandoi 1-om frange-n mana.

Cuprins de lasitate, fug pe camp
Si picurii ma-ndosie de mijloc.
El isi asuma riscul verticalei,
Dispus in orice clipa sa-si dea foc.

Singuratatea asta care fuge...
Singuratatea lui infipta-n lut...
Ma-ntorc plangand si il cuprind in brate.
Furtuna grea ne tine de urat.

( Marin Sorescu - Copacul )